Element chimic ce produce fragilizarea oțelului datorită tendinței sale de îngroșare a grăunței și micșorare a plasticității feritei. În procente reduse (< 0,10%) poate duce la creșterea durității și rezistenței la tracțiune în detrimentul tenacității. În acest sens, este un element ce trebuie minimizat în compoziția oțelului; în diverse norme se menționează limitări ale procentelor la maximum 0,03.
Poate fi utilizat ca element de aliere în oțelurile ușor prelucrabile cu conținut scăzut în carbon (cu un conținut sub 0,11%), pentru fragilizarea matriței, care este, în general, feritică, având ca rezultat un punct de plecare mai bun și producerea de șpan prin mecanizare.